Am considerat întotdeauna că un politician adevărat este acela care ştie să preia mesajele importante ale societăţii în care trăieşte. Pentru care, apoi, să se bată viguros, asumat, cu inteligenţă, cu tenacitate, de multe ori asumându-şi riscuri, de alte ori pierzând, având grijă întotdeauna să nu cedeze mirajului puterii. În fața poporului alegător el trebuie să fie perceput drept erou, trimisul messianic acolo unde toate problemele au rezolvări la mapă, demn de a i se încredinţa cecul în alb al votului încărcat de speranţă, mandatat cu încrederea, poate naivă dar puternică, a omului simplu care nu știe el prea multe.
Însă când priveşti scena politică a României de azi şi te întrebi ce actori ar merita calificativul de “politician adevărat” întâmpini o mare dificultate în a da un răspuns concret și coerent. Concretul și coerența in politica actuală au devenit nonsensuri. În mare majoritate lași, inerți, decorativi sau aroganți, incompetenți, chiar iresponsabili, politicienii anului 2019 sunt departe de a fi mirele perfect într-un mariaj cu România.
De-a lungul anilor am cunoscut și am triat numeroase caractere de politicieni. Îmi amintesc că, undeva pe la începutul anilor 2000, cariera m-a adus față în față cu Ion Toma, cel care ulterior a devenit îngerul și demonul PSD-ului oltean. N-a fost vreo scânteie generată de interacțiunea conjuncturală, dar nici acum nu am uitat impresia pe care mi-a lăsat-o atunci: un om calculat, extrem de pătrunzător, tăios oarecum în exprimare, vehement în opinie… o prezență care nu-ți sugera nicicum o apropiere dincolo de limita convenționalului. L-am cunoscut apoi pe Ion Toma ca omul puterii, pe urma ca pe un înfrânt, trădat de discipolii pe care el însuși și i-a apropiat de suflet, pe urmă ca pe un politician hotărât mai mult ca oricând să ia totul de la capat… mai târziu, acum, un antreprenor și atât. L-am văzut adulat, l-am văzut temut, l-am văzut nervos, l-am văzut râzând, l-am văzut victorios, l-am văzut încovoiat de povara trădării și de înfrângeri, l-am văzut luând coclaurile la pas, l-am văzut cu badea și cu mamaie de gât la poartă și cu demnitari de cot. Ascultând. Întotdeauna ascultând. Așa a ajuns să știe mult. A excelat în politică și și-a demonstrat forța de politician într-o vreme când cei de acum priveau la el cu naivitate și neîncredere, obtuzi și limitați, cum se fac strategiile cu pixul și hârtia în mână și cât de ușor ajungi la inima omului cu o vorbă bună. Și n-au învățat nimic.
Ion Toma încă știe mult. Chiar dacă acum spune puțin sau chiar nimic, eu știu ca știe mult. Încă mai poate spune multe, încă mai are putere să faca multe și încă îi mai poate învăța pe alții multe. Aș vrea să spun că îl cunosc pe Ion Toma suficient de bine cât să anticipez o revenire spectaculoasă a sa la catedra politicii românești. Dar știu bine că politica nu mai este ce a fost, oamenii nu mai sunt cum au fost, chiar și vremurile s-au schimbat. Și el știe asta. Știe că trăim într-o țară bolnavă, bandajată de haștaguri, intoxicată și oblojită pe ici pe colo cu leacuri băbești fără efect. Speranţe de însănătoşire, totuşi, ar mai fi. Există încă anticorpi, ca ION TOMA, care, din baricada neacceptării microbilor ca pe o fatalitate, se pot mobiliza, la momentul potrivit, pentru riposta tămăduitoare.
