Aș fi vrut să nu scriu asta. N-ar fi fost nicicând nici locul, nici momentul, nici motivul… Dar „cauza” s-a dovedit mai puternică și decât voința mea.
Aș fi vrut să nu încep cu „a fost odată Dragoș Turcitu”… Și, chiar dacă ar fi scris pe fruntea mea „ipocrită”, aș fi preferat să nu mai pomenesc niciodată numele Dragoș Turcitu. Aș fi preferat orice altceva. Dar trecutul, anii de colegialitate, camaraderia, omenia, tristul deznodământ al cuiva care a fost cineva pentru mulți dintre noi… toate astea mă împiedică să scriu lapidar, ca o informație fără suflet și fără culoare, că a trecut în neființă omul Dragoș Turcitu. Nu! A trecut în neființă prietenul meu și al multor altora, Dragoș Turcitu. Un prieten de care mă leagă un codru de pâine mâncat pe fugă, o pereche de pantofi nămolită, un pahar cu apă împărțit camaraderește… țipete… zâmbete… lacrimi… râsete… umăr…
Este inutil să înșir în câteva rânduri cine a fost Dragoș Turcitu. Las altora privilegiul ăsta gazetăresc.
Pentru mine, Dragoș Turcitu a fost… DRAGOȘ TURCITU. Punct. Un punct care trezește însă multe amintiri, care răscolește povești, care lăcrimează ochi…
A plecat brusc. Noaptea, pe răcoare, obosit și sătul poate prea mult de ceea ce tocmai lăsase în urmă: un pat auster de spital și triste fețe de oameni suferinzi. A ieșit învingător în lupta cu Covidul, dar a plecat genunchiul în fața inimii. A plecat lăsând în urmă amintiri, prieteni, familie, părinți, copii… A plecat renegând tot ceea ce i-a împlinit viața, la fel cum l-au renegat mulți dintre cei care au făcut parte din viața lui. Nu știu a cui a fost alegerea, dar știu că a plecat. Prea tânăr, prea devreme, prea brusc. Iar eu atât mai pot: să-i urez drum bun în lumină!!!
